Când obișnuința ia locul companiei
La un moment dat, busola s-a reașezat. Dacă înainte era mereu „pentru familie” în tot ceea ce făcea, acum învață să se pună și pe sine în centru. Își cumpără cărți, alege haine în care se simte bine, își dă voie la odihnă. Și totuși, din adânc, apare o voce mică ce șoptește ești egoistă. O contrazice, dar ecoul revine, mai ales seara.
În aceeași zi poate simți, fără să se contrazică, două lucruri: că merită liniște și că a pierdut ceva important. Uneori îi lipsește un umăr pe care să-și lase capul; alteori, ar fi de ajuns o îmbrățișare și promisiunea, rostită rar, că totul va fi bine. Acasă răspunde doar tăcerea, iar tăcerea, află, are greutate.
Următorul pas este mai ciudat: te obișnuiești. La început doare, apoi devine rutină. Nimeni nu critică, nimeni nu cere, nimeni nu întârzie. Pare confort. Doar că, pe nesimțite, se sting schimburile vii, dispar zâmbetele neașteptate, iar impulsul de a povesti se tocește. Iar atunci apare un adevăr discret: confortul nu înseamnă mereu fericire.
O resto si pe aver rig
