Puțin peste un an a trecut de când o femeie de 51 de ani a pus capăt, fără scene, unei căsnicii. Fără țipete, fără uși trântite, dar cu o greutate care a rămas mult după semnătură. În unele zile, spune, până și o urare banală de zi de naștere părea greu de rostit. De atunci, nu a mai început o altă relație. Nu pentru că nu ar fi avut ocazii, ci pentru că memoria și o teamă subțire i-au așezat frâna exact acolo unde altădată apăsa pedala de acceleratie.
Între timp, s-a petrecut ceva ce nu se vede în oglindă: singurătatea lucrează pe dinăuntru. Nu izbitor, nu peste noapte, ci în gesturi mici, repetate, care împing viața într-o altă ordine. Diminețile, serile, pauzele dintre ele capătă alte contururi, iar întrebările obișnuite primesc răspunsuri mai scurte.
O resto si pe aver rig
