Iar Artem… se schimbase. Nu mai era omul rece, tăios. Învățase că dincolo de cifre și putere există povești, destine, sacrificii. În fiecare dimineață saluta oamenii pe nume. Îi asculta. Îi respecta.
Când, la sfârșit de an, compania atinse cel mai mare succes din istorie, Artem nu ridică paharul pentru propriile merite. Îl ridică pentru Margareta.
— Pentru înțelepciunea care ne-a arătat că adevărata valoare nu se măsoară în funcții, ci în oameni.
Și atunci, pentru prima dată, toată sala îl văzu zâmbind. Un zâmbet curat, omenesc, ca un colind auzit într-o seară de Ajun, care amintește că și în lumea rece a sticlei și marmurei poate exista căldură.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
O resto si pe aver rig
