Aici se leagă și mitul cel mai răspândit: plata impozitului. Da, plata impozitului poate ajuta ca indiciu. Nu, nu este suficientă singură. Practica judiciară reținută pe portalurile instanțelor arată că plata impozitului pe imobil, neînsoțită de acte reale de stăpânire, nu este aptă să ducă la dobândirea dreptului de proprietate. În alte cauze, instanțele au reținut uzucapiunea sau au respins-o după ce au analizat, împreună, martori, înscrisuri și expertize. Asta înseamnă că nu ajunge să vii cu chitanțe de la taxe locale. Trebuie să poți arăta un istoric coerent al stăpânirii: cine a lucrat terenul, cine l-a împrejmuit, cine a făcut investiții, cine l-a folosit vizibil și constant, ce vecini pot confirma, ce documente vechi există, ce spune expertiza despre amplasament și identitatea terenului.
În multe dosare, tocmai proba face diferența dintre o poveste spusă convingător și o cerere admisă. De aceea, în practică, dosarul de uzucapiune se sprijină pe o combinație de dovezi: acte fiscale, planuri, schițe, autorizații mai vechi, contracte, înscrisuri de la primărie, fotografii, expertiză topografică și, foarte des, declarații de martori care cunosc istoria locului. Instanțele au consemnat exact acest tip de probatoriu în litigii de uzucapiune. Fără un lanț probatoriu serios, simpla afirmație „toată lumea știe că e al meu” nu ține.
Există apoi limita absolută pe care mulți o află prea târziu: bunurile din domeniul public nu pot fi dobândite prin uzucapiune. Curtea Constituțională a reamintit explicit că soluția vechii Legi nr. 213/1998 a fost preluată, în esență, de art. 861 din Codul civil, iar bunurile proprietate publică sunt inalienabile și nu pot fi dobândite de terți prin uzucapiune. Aici nu mai discutăm despre vechime, vecini, impozite sau garduri. Dacă terenul este, în drept, bun din domeniul public, uzucapiunea se oprește înainte să înceapă.
O resto si pe aver rig
