La un moment dat, în autobuz a urcat o femeie în vârstă. S-a oprit lângă ușă, a privit în jur și a părut să caute un loc liber. Nimeni nu s-a ridicat. Unii pasageri priveau în telefoane, alții se uitau pe geam, iar alții evitau pur și simplu să observe ce se întâmplă lângă ei.
Tânăra însărcinată a privit-o pentru câteva secunde. Deși îi era greu să stea în picioare, s-a ridicat aproape fără să se gândească prea mult. I-a făcut un semn blând femeii în vârstă și a invitat-o să se așeze.
A fost un gest simplu, discret, fără dorința de a atrage atenția. Un gest făcut din respect și din acea formă de bunătate care apare uneori firesc, chiar și atunci când omul care o oferă este, la rândul lui, obosit.
Femeia în vârstă s-a așezat încet, cu grijă. Nu a spus multe. Poate doar un mulțumesc abia auzit. Dar, după ce s-a așezat, a rămas cu privirea îndreptată spre tânăra care îi cedase locul.
Nu era o privire rece, dar nici una ușor de înțeles. Era ca și cum bătrâna ar fi vrut să spună ceva, însă nu găsea cuvintele potrivite. Tânăra a început să se simtă ușor stânjenită. Se întreba dacă făcuse ceva greșit sau dacă femeia avea nevoie de ajutor.
Autobuzul își continua drumul, cu zgomotul lui obișnuit, cu opriri dese și oameni care urcau și coborau grăbiți. Însă între cele două femei se crease o tăcere aparte, o legătură greu de explicat, născută dintr-un gest mic.
O resto si pe aver rig
