Tânăra însărcinată a privit-o pentru câteva secunde. Deși îi era greu să stea în picioare, s-a ridicat aproape fără să se gândească prea mult. I-a făcut un semn blând femeii în vârstă și a invitat-o să se așeze.
A fost un gest simplu, discret, fără dorința de a atrage atenția. Un gest făcut din respect și din acea formă de bunătate care apare uneori firesc, chiar și atunci când omul care o oferă este, la rândul lui, obosit.
Femeia în vârstă s-a așezat încet, cu grijă. Nu a spus multe. Poate doar un mulțumesc abia auzit. Dar, după ce s-a așezat, a rămas cu privirea îndreptată spre tânăra care îi cedase locul.
Nu era o privire rece, dar nici una ușor de înțeles. Era ca și cum bătrâna ar fi vrut să spună ceva, însă nu găsea cuvintele potrivite. Tânăra a început să se simtă ușor stânjenită. Se întreba dacă făcuse ceva greșit sau dacă femeia avea nevoie de ajutor.
Autobuzul își continua drumul, cu zgomotul lui obișnuit, cu opriri dese și oameni care urcau și coborau grăbiți. Însă între cele două femei se crease o tăcere aparte, o legătură greu de explicat, născută dintr-un gest mic.
Surpriza lăsată înainte de coborâre
Când autobuzul s-a apropiat de stația la care urma să coboare, femeia în vârstă s-a ridicat încet. S-a sprijinit de mânerul scaunului, a făcut câțiva pași pe culoar și s-a oprit lângă tânăra însărcinată.
Fără să atragă atenția celorlalți pasageri, bătrâna i-a strecurat ceva în buzunar. Mișcarea a fost rapidă, dar blândă. Apoi s-a apropiat puțin de ea, ca și cum ar fi vrut să îi transmită un gând pe care nu îl putea rosti.
Totul a durat doar câteva clipe. Ușile autobuzului s-au deschis, femeia în vârstă a coborât, iar agitația orașului a continuat ca și cum nimic special nu s-ar fi întâmplat.
O resto si pe aver rig
