Zilele de după au fost un amestec de ritualuri: hrănit, schimbat, legănat, şi între ele, refacerea mea. În clipele de linişte, gândurile îmi rămâneau la acea frază rostită de Daniel. Nu voiam răzbunare, dar cuvintele lui îmi arătaseră faptul că nu eram alături de el în modul în care aveam nevoie. Creşterea unui copil nu poate fi pusă doar pe umerii unei singure persoane fără să se sfărâme ceva în familie.
Într-o seară, după câteva zile de la plecarea mea, telefonul a sunat. Era Daniel. Vocea lui sună‑mă diferit, ca şi cum vorbea cu o greutate pe inimă. M-am aşezat pe canapea, am ţinut copilul aproape şi am ascultat. Cuvintele mele, când au venit, au fost calme, dar încărcate de hotărâre. I-am spus exact ceea ce ştiam că trebuie spus: faptul că nu voi accepta să fiu singura responsabilă, că familia este construită împreună sau nu se construieşte deloc. L-am avertizat că alunecarea aceasta spre indiferenţă avea consecinţe şi că nu voi rămâne într‑un loc în care nu sunt respectată şi susţinută.
O resto si pe aver rig
