Am urmărit un moment figura lui, relaxată în fotoliu, apoi privirea mi-a alunecat iar la micuţul care nu înceta să ceară alinare. Era absurd: omul care tocmai îşi îndeplinise rolul de tată părea atât de deconectat de nevoie. M-am simţit trădat nu printr-un gest grandios, ci prin acea indiferenţă rece, uşoară ca un verdict rostit fără intenţie.
Mi-am cules forţele şi am luat o decizie simplă, dar hotărâtă. Nu m-am certat cu el. Nu am strigat. Am luat copilul în braţe, îl ţineam aproape de pieptul meu, ca sânii să îi ofere măcar o clipă de consolare. Stilul meu nu era de dramă, ci de pragmatism: trebuia să îi protejez liniştea şi sănătatea. Şi, mai presus de toate, a trebuit să mă protejez şi pe mine.
Am mers la uşă, cu tăcere între noi. Pe hol, fiecare pas mi se părea greu, dar ştiam exact unde mă îndrept: la casa mamei mele, locul care în copilăria mea însemna adăpost, şi care acum trebuia să fie din nou un refugiu. Nu era o plecare în grabă, ci una chibzuită, o retragere necesară pentru a respira şi a lăsa lucrurile să se aşeze.
La casa mamei am fost primită cu un amestec de îngrijorare şi căldură. Mama m-a luat în braţe, i-a şoptit micuţului cuvinte liniştitoare, iar felul ei de a privi lucrurile mi-a dat putere. Acolo, în camera aceea plină de amintiri, am putut să-mi înfrâng lacrimile şi să mă odihnesc puţin. În orele acelea fragede, fiecare suflare a copilului părea să mă ancoreze la viaţa care urma.
O resto si pe aver rig
