— Pentru că eu sunt Andrei.
Rămase nemișcată, apoi clipi de câteva ori, ca să-și confirme că nu visează.
Se uită întâi la mine, apoi la poză, din nou la mine.
— Nu… nu se poate…
Am zâmbit ușor.
— Ba da.
Mâna i-a zburat la gură, iar ochii i se umplură de lacrimi instantaneu.
— Andrei?
Am dat din cap, fără să pot rosti prea multe.
În secunda următoare m-a îmbrățișat, ca și cum douăzeci de ani ar fi dispărut într-un singur gest.
Niciunul dintre noi nu rosti nimic pentru câteva momente; tăcerea spunea tot ceea ce ar fi putut fi spus.
Nu era nevoie de parole sau explicații elaborate.
— Doamne… nici nu te-am recunoscut.
— Știu.
— Ai ajuns atât de departe…
— Datorită multor oameni. Dar și datorită unei fete care a avut curajul să fie bună atunci când restul râdeau.
Maria coborî privirea, părând copleșită de amintiri și emoție.
— Eu doar te-am invitat la bal.
— Nu. Ai făcut mai mult de atât.
O resto si pe aver rig
