Fiecare mângâiere de atunci prinde rădăcini adânci în memorie și unește, pentru ultima dată, două existențe care s-au crescut una pe alta.
După plecare, casa rămâne plină de urmele lui: locul de somn, jucăria preferată, plimbările pe care le știa pe de rost. Pentru mulți, pare că sufletul câinelui rămâne în aceste colțuri familiare, iar amintirile devin podul zilnic dintre „atunci” și „acum”. Ele vorbesc despre iubire necondiționată și despre felul în care un animal a știut să ne facă mai buni.
A fi prezent în ultimele minute nu înseamnă să asişti la un sfârşit, ci să fii martor la o relație dusă până la capăt. O palmă pe frunte, o șoaptă și o respirație care se așază — atât îi trebuie câinelui ca să plece în pace, știind că omul lui e încă acolo, aproape.
O resto si pe aver rig
