Mama victimei a descris casa în care locuiau în detalii care rămân grele: „Toată casa în care locuiau a fost găsită plină cu sângele ei. Era pe perdea, pe clanța ușii. Elodia nu a mai putut ieși din casă, ușa era încuiată și nici nu avea cum să sară de la etajul patru. Nu a mai avut scăpare.” Cuvintele acestea sintetizează convingerea familiei despre gravitatea ceea ce s-a petrecut și lipsurile unei investigații care nu a recuperat trupul. Anchetatorii au declarat-o moartă pe baza probelor circumstanțiale, dar pentru cei apropiaţi o înmormântare simbolică nu poate înlocui o înmormântare adevărată.
Pentru a face față pierderii, mama a apelat la gesturi religioase și comemorative. „Ne ducem la biserică, împărțim pachete, i-am făcut și parastas, am făcut mereu tot ce este necesar unei persoane care a murit,” a relatat ea. La cimitir a plasat o fotografie a fiicei pe o cruce, încercând să creeze un spațiu al durerii și al amintirii în absența unui corp. Aceste ritualuri reflectă o nevoie umană fundamentală: a da o formă pierderii, chiar dacă natura fizică a cazului nu a permis o înmormântare tradițională.
O resto si pe aver rig
