Ernesto a citit scrisoarea de 3 ori, de parcă cuvintele s-ar fi putut schimba din oboseală.
Dar nu s-au schimbat.
Hârtia spunea același lucru: 72 de ore pentru a plăti o datorie care crescuse de ani de zile ca buruiana. Dacă nu o făcea, Rogelio rămânea cu pământul, animalele, casa și chiar fântâna care nu se seca niciodată.
Ernesto s-a așezat pe o piatră din curte și și-a acoperit fața.
—S-a terminat, Mariana. Nu există niciun miracol care să ajungă.
Ea a pus scrisoarea în șorț.
—Încă nu s-a terminat.
—Nu înțelegi? —a spus el, cu vocea frântă—. M-am căsătorit cu tine pentru un pariu. Te-am adus aici ca toată lumea să-și bată joc. Și totuși te-ai apucat să salvezi ce am lăsat eu să moară. Nu merit să lupți pentru mine.
Mariana l-a privit cu tristețe, dar fără a înmuia adevărul.
—Nu lupt pentru pariu. Lupt pentru că pământul ăsta nu are nicio vină pentru lașitatea ta.
Fraza l-a durut mai mult decât o lovitură.
Dar era adevărată.
În următoarele 2 zile, Mariana n-a dormit. A spălat lâna, a dărăcit-o, a tors-o și l-a învățat pe don Tomás să separe animalele sănătoase de cele bolnave. De asemenea, s-a dus în sat să o caute pe Clara, o croitoreasă văduvă care locuia lângă piață.
Clara a atins lâna curată și a deschis ochii mari.
—Pe bune, asta e foarte bună. Cu asta pot face pături, veste, șaluri… lucruri care în Querétaro s-ar vinde scump.
Așa s-a născut prima alianță a fermei El Mezquite.
O resto si pe aver rig
