Pe dinăuntru, îmi repetam că e doar durere și că fiecare o trăiește altfel. Îmi spuneam că timpul va drege, că Alina va respira, va simți, va vedea altfel. Însă de fiecare dată când încercam o vorbă bună, dădeam peste un zid rece. Îmi strângeam mâinile la spate, așa cum făceam când voiam să nu se vadă că tremur.
Cu toate acestea, nu m-am așteptat la lovitura aceea. Să aud cum îmi spune, privind prin mine: „Du-te în altă parte…” Până și aerul din cameră s-a oprit. M-am ținut de marginea mesei, ca să nu cad din picioare, și am tăcut. Uneori, tăcerea e singurul fel în care poți rămâne întreagă o clipă în plus.
Când am ajuns la avocat, încă purtam în mine ecoul acelor cuvinte. Îi urmăream mișcările, cum își potrivea ochelarii, cum răsfoia paginile. Când a întrebat, aproape șugubăț, „Măcar ai citit testamentul?”, timpul s-a strâns într-un nod mic. Am privit-o pe Alina. În ochii ei, siguranța s-a topit. Palidă, a clipit des, de parcă ar fi vrut să alunge un vis urât. În acea sală prea luminoasă, adevărul nu mai putea fi ocolit.
Nu voi uita cum foșnetul hârtiei a umplut camera. Oricâte pretexte, oricâte vorbe aruncate din grabă sau din teamă, literele rămân litere. Și ceea ce e scris, rămâne. În clipa aceea, n-a mai fost loc pentru înțelesuri grăbite sau pentru asprime. Rămăseseră doar faptele, anii noștri și casa care ținuse piept atâtor ierni.
O resto si pe aver rig
