Nu de tristețe.
Ci dintr-un sentiment pe care îl rătăcisem de mult.
Recunoștință.
Am ridicat privirea spre strada aceea liniștită.
Și, pentru prima oară în ziua aceea, nu m-am mai simțit pierdută.
Am pus plicul în geantă.
Nu m-am mai uitat înapoi spre casa lor.
Nu aveam de ce.
În lunile care au urmat, viața mea s-a schimbat încet, pas cu pas.
Cu banii aceia mi-am închiriat un apartament mic.
Mi-am găsit de lucru la o brutărie din cartier.
Diminețile mă prindeau frământând aluatul devreme, cu mânecile suflecate și palmele calde de la munca aceea cinstită.
În aer plutea miros de pâine aburindă.
Oamenii intrau, zâmbeau și spuneau „mulțumesc”.
Lucruri mici.
Dar adevărate.
Liniștea aceea plină de sens îmi ținea loc de curaj.
După un an, am strâns suficienți bani ca să deschid ceva al meu.
O brutărie mică, cu ușa mereu întredeschisă.
Pe firmă scria simplu: „Pâinea Mariei”.
În dimineața deschiderii, se formase o coadă scurtă la intrare.
Vecini.
Clienți.
Curioși.
Toți cu răbdare și cu o lumină blajină în priviri.
Atunci, din sertarul vechi de lemn, am scos plicul acela.
Hârtia lui Vasile era încă acolo, cu cutele ei adânci și cuvintele care nu se ștergeau.
O resto si pe aver rig
