Am întors plicul.
Mai era ceva în el.
O hârtie împăturită atent.
Am desfăcut-o încet.
Scrisul era apăsat, limpede, inconfundabil.
Îl recunoșteam: era scrisul socrului meu.
„Maria,
Știu că pleci cu mâinile goale.
Știu și că, în casa asta, nu ai primit respectul pe care îl meritai.
De multe ori am tăcut… și pentru asta îmi pare rău.
Dar am văzut.
Te-am văzut cum munceai.
Cum găteai pentru toată lumea.
Cum ai încercat să ții familia asta laolaltă.
Banii ăștia sunt ai mei.
Nu sunt ai lor.
Și sunt pentru tine.
Ca să o iei de la capăt.
Nu te întoarce.
Trăiește-ți viața.
— Vasile”
Ochii mi s-au umplut de lacrimi.
Nu plânsesem deloc când am ieșit pe ușă.
Dar acum, lacrimile curgeau.
O resto si pe aver rig
