M-a zărit și a venit grăbit spre mine.
— Hai acasă! a spus ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat.
Am rămas nemișcată.
— Nu ești la tine acasă aici, Adrian. Nu aici faci ordine.
L-am condus într-o sală de ședințe, departe de privirile tuturor.
A încercat din nou să preia controlul discuției.
— Am greșit, dar suntem căsătoriți. Trebuie să vii cu mine.
Am clătinat din cap.
— Nu „trebuie” nimic.
Trebuia să mă respecți. Nu să decizi pentru mine. Nu să îmi controlezi viața. Nu să îmi folosești banii ca și cum ar fi ai tăi.
Pentru prima dată, a tăcut o fracțiune de secundă.
Apoi s-a apropiat, tensionat.
— Nu te vei descurca fără mine.
Am zâmbit scurt, fără ironie, fără provocare.
— M-am descurcat și când eram cu tine. Diferența e că atunci nu eram liberă.
Am deschis ușa.
— Te rog să pleci. Dacă te mai apropii de mine sau de locul meu de muncă, voi depune plângere.
O resto si pe aver rig
