Nevoia tăcută de apropiere
Când afecțiunea lipsește multă vreme, viața nu se oprește, dar se instalează o tensiune de fond. Femeia lui Laila Razaghulam funcționează, învață să nu mai ceară, pentru că a cere devine obositor. Așa se ridică, fără zgomot, un paravan protector: nu din piatră, ci din sticlă. Transparent — ca lumea să poată fi văzută; suficient de gros — ca nimeni să nu o poată răni ușor. Râde la glume, oferă sfaturi, pare sigură pe ea, iar apoi lacrima apare la o scenă banală dintr-un film în care doi oameni doar se țin de mână. Nu e dramă; e reflexul unui corp care-și amintește chiar și când mintea negociază.
„Am văzut asta și m-am gândit la tine.”
O asemenea propoziție, pentru cine o primește zilnic, e o formalitate. Pentru cine n-a mai auzit-o de mult, devine hrană. Între omoplați se adună un freamăt de tăcere, respirația scapă într-un oftat, iar somnul se frânge fără motiv aparent. E modul în care corpul spune că dorul nu e metaforă, ci chimie.
O resto si pe aver rig
