Cu ani în urmă, tot el fusese martor la nașterea mamei lui Tunet. Apoi, când mânzul s-a îmbolnăvit, l-a hrănit cu biberonul, l-a vegheat nopți la rând, l-a îngrijit după răni și accidente, petrecând aproape fiecare zi alături de el.
La fermă, nimeni nu mai vedea de mult în Tunet doar un simplu animal. Pentru Thomas, calul era un prieten adevărat, o prezență de neînlocuit.
Armăsarul îl recunoștea de la depărtare după mers, necheza vesel când îl vedea apropiindu-se, își întindea botul spre umărul lui și se lăsa atins oriunde, liniștit, cu o încredere deplină.
În toți anii aceștia, Tunet nu dăduse niciodată vreun semn de agresivitate. De aceea, în dimineața aceea, Thomas a intrat în hambar la fel ca de obicei, fără niciun fel de bănuială.
A deschis ușa, a pășit înăuntru cu găleata în mână și a inspirat aerul ușor prăfos al grajdului, cu același sentiment calm de rutină.
— Bună dimineața, bătrâne prieten — a spus zâmbind, așa cum făcea în fiecare zi.
De data aceasta însă, în locul salutului obișnuit, Tunet a scos un nechezat brusc, puternic, care a spart liniștea.
Thomas s-a oprit ca înfipt în podea. Calul lovea agitat scândurile cu copita.
Urechile îi erau lipite pe spate, nările i se umflau adânc, iar în ochi i se citea o neliniște aproape speriată.
— Ce ai? — a întrebat bărbatul, frământat de o neliniște nouă.
A mai făcut un pas. În clipa următoare, scena s-a transformat într-un coșmar.
Tunet s-a ridicat brusc pe picioarele din spate. Totul s-a petrecut atât de repede, încât Thomas n-a avut timp nici să se întoarcă.
O resto si pe aver rig
