La noul job, într-o firmă de logistică condusă de un bărbat pe nume Richard, programul era de la început năprasnic. Ethan venea acasă la două, la patru, uneori chiar în zori. Îl găseam câteodată adormit la masa din bucătărie, cu haina pe el și furculița în mână, frânt de oboseală.
Într-o noapte, cu vocea tocită, mi-a spus:
— Mă stoarce de tot. Ture suplimentare în fiecare săptămână, munci pentru doi oameni, iar Richard stă și se uită, ca și cum ar aștepta să cedez.
— Nu-i poți spune ceva?, am întrebat.
Ethan a clătinat din cap.
— Avem nevoie de bani. Nu spun nimic.
Așa că nici eu n-am mai spus nimic. Săptămânile s-au scurs, iar între drumuri la farmacie, grețuri și nopți albe, am început, încet-încet, să nu o mai sun pe bunica. Îmi repetam că sunt prea obosită, prea ocupată, prea prinsă în propria furtună ca să dau o fugă la ea. Îi promiteam mie însămi că merg curând. Și tot amânam.
Cinci luni au trecut așa. Apoi, într-o după-amiază, cineva a bătut la ușă.
Secretul bunicii Nora
Am deschis, iar acolo era bunica mea, Nora. Cu o burtă mare, rotundă, imposibil de ignorat.
O resto si pe aver rig
