Astăzi, mulți pleacă la drum cu aplicația de navigație pornită, cafeaua luată din benzinărie și gândul să ajungă cât mai repede la destinație. Cu câteva decenii în urmă, lucrurile stăteau cu totul altfel. Drumul nu era doar o distanță de parcurs. Era o experiență în sine.
În anii în care Dacia era mașina familiei românești, plecarea la mare, la munte sau în vizită la rude începea cu o zi înainte. Se făceau bagajele cu grijă, se verificau uleiul și apa, iar în bucătărie începea pregătirea mâncării pentru drum. Nu existau benzinării moderne la fiecare câțiva kilometri și nici restaurante unde să oprești oricând. Ce aveai în portbagaj era tot ce îți trebuia până la destinație.
După câteva ore de mers, familia căuta un loc cu umbră. De multe ori era marginea unui drum național, lângă un șir de plopi sau într-o poiană retrasă. Dacia era trasă pe dreapta, portbagajul se deschidea, iar pătura era întinsă direct pe iarbă.
Masa era simplă, dar nimeni nu simțea că îi lipsește ceva. Ouă fierte, roșii culese din grădină, castraveți, ceapă verde, slănină sau șuncă, brânză, pâine de casă și, aproape nelipsit, un borcan cu murături. Apa stătea într-un termos, iar pentru adulți apărea uneori și cafeaua pregătită de acasă. Gustul acelor mese nu venea din ingrediente sofisticate, ci din locul în care erau împărțite.
O resto si pe aver rig
