— Ești nebună? — a strigat el, vocea tremurând, dar mai curând de teamă decât de furie.
— Poate. Dar nu mai suportam să mă ascund de viață, — i-a răspuns ea, privind-l direct în ochi.
Pentru prima dată, șeicul i-a oferit un zâmbet care nu era nici rece, nici ironic, ci obosit și omenesc.
În zilele următoare a început să o cheme în bibliotecă. Acolo discutau despre poezie, despre lumea de dincolo de ziduri, despre oameni. Ea îi povestea despre ploaia care miroase a pământ reavăn, despre sate românești în care bătrânii stau la poartă și zâmbesc trecătorilor. El asculta. Fără să-și dea seama, respira altfel când o avea alături.
Într-o seară, Eliana l-a întrebat:
— De ce ți-e cel mai frică?
El a tăcut mult, apoi a răspuns:
— Să iubesc din nou.
Ea i-a întins mâna și i-a pus-o peste a ei.
— Atunci e vremea să-ți înfrunți teama.
O resto si pe aver rig
