— Poate n-am niciun rost aici, — a spus ea calm. — Sau poate am fost trimisă ca să vă amintiți ce înseamnă să privești un om, nu o alianță.
Tăcerea care a urmat a fost absolută pentru o clipă. Apoi șeicul s-a ridicat, încet, ca un munte trezindu-se la viață. S-a apropiat de ea fără grabă, iar fiecare pas răsuna în ecoul sălii ca o bătaie de inimă.
— Ești prima femeie care îndrăznește să-mi vorbească astfel, — a spus el cu o umbră de surpriză.
— Poate pentru că sunt prima care nu are nimic de pierdut, — i-a răspuns Eliana.
În acea seară, când soarele se scufunda în nisip, Eliana a fost lăsată singură în grădina palatului. Totul părea desprins dintr-un vis: fântâni care șopteau, trandafiri ce emiteau un parfum aproape sacru și stele care apăreau una câte una pe boltă. Acolo, pentru prima dată, tăcerea nu o apăsa; o asculta.
Zilele care au urmat au fost ciudate. Nu i s-a spus niciodată limpede dacă fusese acceptată. Era invitată la cine regale, dar rămânea mereu la capătul mesei, departe de tron. Îl zărea doar din profil — rece, impasibil — și totuși, din când în când, privirea lui căuta a ei.
Într-o noapte, o furtună de nisip s-a abătut peste palat. Vântul urlă ca o fiară, iar slujnicele s-au ascuns tremurând. Fără să știe de ce, Eliana a ieșit pe terasă. Vedea doar întunericul năvălind peste curți. Deodată, a simțit o mână care i-a prins brațul și a tras-o înăuntru. Era el.
O resto si pe aver rig
