Sergiu a rămas pe loc.
„Mariana… putem vorbi?”
Am tras aer în piept.
„Nu mai avem ce.”
„Te rog…”
„Ai avut timp. Ai ales.”
A coborât privirea și a tăcut.
Ofelia a mai bombănit ceva, dar vocea îi pierduse tăria.
Pentru prima dată, nimeni nu o mai băga în seamă.
După câteva minute, curtea s-a golit.
Mașinile au pornit, una câte una.
Baloanele au rămas atârnate de gard, foșnind ușor în vânt.
Am închis poarta.
De data asta, definitiv.
Am ieșit pe terasă și m-am așezat.
Liniștea era… altfel.
Nu mai era apăsătoare.
Era liniștea unui început.
M-am uitat în jur.
Casa mea.
Așa cum am ridicat-o eu.
Așa cum am visat-o.
Fără intrări forțate. Fără oameni care își însușesc ce nu e al lor.
Telefonul a vibrat.
Un mesaj de la Sergiu.
O resto si pe aver rig
