Telefonul a sunat.
„Domnule Ionescu, vă sunăm din partea Președinției. Vrem să vă acordăm o distincție națională.”
Radu a închis ochii pentru o clipă.
Nu pentru o medalie făcuse totul.
Ci pentru copilul care dormea liniștit la rândul 12.
Pentru mama care își făcea o cruce mică, tremurată.
Pentru cei 300 care au ajuns, în cele din urmă, acasă.
Și, deși sistemul a încercat să-l facă vinovat, oamenii l-au văzut limpede așa cum era cu adevărat:
Un om simplu, care a ales ce era drept, exact când conta cel mai mult.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
O resto si pe aver rig
