Anii au trecut.
Iar în casa lor timpul parcă se înțepenise în ziua aceea de martie.
Bluza vișinie a mamei devenise semnul ei.
În fiecare an, Alina cumpăra una asemănătoare din târg și o așeza lângă lumânări.
Ca și cum, dintr-o clipă în alta, Gabriela ar fi urmat să intre pe ușă și să spună că a fost o eroare.
Dar nu a mai venit.
În 2011, după aproape paisprezece ani, totul s-a schimbat într-o dimineață banală.
Nu datorită unei anchete.
Nu datorită poliției.
Ci pur și simplu, întâmplător.
Un teren părăsit, înghițit de gunoaie și buruieni, urma să fie curățat. Oamenii din zonă făcuseră plângeri din cauza șobolanilor și a mirosului.
Doisprezece muncitori n-au fost, ci doar doi. Ei au început să strângă molozul, saltelele aruncate, resturile fără sens.
La un moment dat au dat peste o placă mare de beton.
Părea pusă acolo de cineva anume.
Nu făcea parte din nimic anume.
Era doar acolo.
Au încercat să o urnească.
Cu greu au reușit să o ridice.
Și atunci a venit mirosul.
Un miros greu.
Înțepător.
Sub beton se căsca o groapă plină cu apă mâloasă și noroi întărit.
O resto si pe aver rig
