Ioana nu mai scotea o vorbă la școală.
Geanta bej a Gabrielei nu a fost găsită niciodată.
Nici bluza ei vișinie.
De parcă s-ar fi topit în pământ.
Nimeni nu bănui că, aproape la propriu, exact asta se întâmplase.
Anii au trecut apăsați peste familia Ionescu.
În casă nu mai răsuna niciun râs.
Doar televizorul lăsat încet pe fundal și oftaturile obosite ale serilor în care fiecare încerca să pară tare pentru ceilalți.
Dar nimeni nu reușea.
Alina a devenit stâlpul casei peste noapte. Dimineața muncea, iar seara pornea din nou prin spitale, prin morgi sau prin birouri unde oamenii răsfoiau dosare fără să-și ridice privirea spre ea.
De fiecare dată primea aceleași replici.
„Nu avem nimic.”
„Poate s-a întors.”
„Poate a plecat de bunăvoie.”
Frazele acestea au ajuns să doară mai tare decât tăcerea.
Mihai s-a încrâncenat pe zi ce trecea. Se certa des. Uneori dispărea câte două zile, fără să spună unde.
Alina știa.
Își căuta mama pe cont propriu.
Prin locuri unde n-ar fi trebuit să ajungă niciodată un băiat de vârsta lui.
Ioana, în schimb, aproape că amuțise.
Desena mereu aceeași scenă.
O femeie cu o geantă pe umăr, îndreptându-se spre o stradă fără ieșire.
O resto si pe aver rig
