Replica Georgianei, aprigă și neînduplecată, m-a lovit ca o întrebare fără răspuns. „Casa asta e a noastră!” — cuvintele ei contraziceau nu doar hârtia, nu doar amintirile, ci până și înțelesul gestului meu de atunci. În spatele lor se simțea teamă, poate neputință, poate obișnuința de a numi „acasă” locul în care trăiseră în acești ani. Însă pentru mine, „acasă” rămânea ceea ce fusese mereu: casa părinților mei.
Iar Paul, cu vocea lui ridicată, a aruncat în aer scântei care n-au făcut decât să aprindă tensiunea. N-am să pun în gura lui cuvinte pe care nu le-am reținut; e de ajuns să spun că strigătul lui a schimbat vibrația din încăpere. Un ton aspru, apăsat, care a transformat discuția într-o confruntare.
În adâncul meu, am păstrat aceeași idee, una singură, pe care n-am încetat s-o repet: nu cer altceva decât să recuperez ceea ce mi se cuvine. Îmi doream ca lucrurile să se așeze fără răni, fără umbre, fără cuvinte nepotrivite. Să ne întoarcem, pur și simplu, la înțelegerea inițială.
O resto si pe aver rig
