— Administrația cartierului.
A păstrat același ton liniștit și a adăugat, limpede, ceea ce venise să spună:
— Proprietara a cerut recuperarea locuinței.
În clipa aceea, Georgiana a încremenit pentru câteva secunde. Tăcerea ei scurtă a fost un gol care a înghițit totul, urmat imediat de o izbucnire, ca o ușă trântită:
— Cum adică?! Casa asta e a noastră!
Paul s-a aprins la rândul lui, fără să aștepte vreo explicație. S-a înroșit la față, s-a încordat și a ridicat tonul, cu o tăietură aspră în glas, ca și cum ar fi vrut să alunge dintr-o suflare cuvintele pe care tocmai le auzise.
Eu, în tot acest timp, m-am agățat de adevărul simplu din spatele cuvintelor administratorului: voiam doar să-mi recuperez casa. Nu cerusem nimic în plus. Doar ceea ce era deja al meu, ceea ce părinții mei lăsaseră în urmă și pe care eu îl păstrasem cu grijă. Mi se părea firesc, limpede, de bun-simț.
În mintea mea se loveau două planuri: promisiunea unui ajutor temporar, asumat cu bună-credință, și cererea atât de clară de a reda casei statutul ei firesc. „Proprietara a cerut recuperarea locuinței” — cuvintele acestea au așezat, ca pe un raft, tot ce era de așezat: nu era vorba nici de răzbunare, nici de grabă, nici de presiune. Era, pur și simplu, revenirea la ceea ce fusese stabilit de la început.
O resto si pe aver rig
