— Cum adică?! Casa asta e a noastră!
Paul s-a aprins la rândul lui, fără să aștepte vreo explicație. S-a înroșit la față, s-a încordat și a ridicat tonul, cu o tăietură aspră în glas, ca și cum ar fi vrut să alunge dintr-o suflare cuvintele pe care tocmai le auzise.
Eu, în tot acest timp, m-am agățat de adevărul simplu din spatele cuvintelor administratorului: voiam doar să-mi recuperez casa. Nu cerusem nimic în plus. Doar ceea ce era deja al meu, ceea ce părinții mei lăsaseră în urmă și pe care eu îl păstrasem cu grijă. Mi se părea firesc, limpede, de bun-simț.
În mintea mea se loveau două planuri: promisiunea unui ajutor temporar, asumat cu bună-credință, și cererea atât de clară de a reda casei statutul ei firesc. „Proprietara a cerut recuperarea locuinței” — cuvintele acestea au așezat, ca pe un raft, tot ce era de așezat: nu era vorba nici de răzbunare, nici de grabă, nici de presiune. Era, pur și simplu, revenirea la ceea ce fusese stabilit de la început.
Replica Georgianei, aprigă și neînduplecată, m-a lovit ca o întrebare fără răspuns. „Casa asta e a noastră!” — cuvintele ei contraziceau nu doar hârtia, nu doar amintirile, ci până și înțelesul gestului meu de atunci. În spatele lor se simțea teamă, poate neputință, poate obișnuința de a numi „acasă” locul în care trăiseră în acești ani. Însă pentru mine, „acasă” rămânea ceea ce fusese mereu: casa părinților mei.
O resto si pe aver rig
