„Cineva să cheme paza”, a spus Mihai, răgușit.
„E deja chemată”, a rostit Vasile, scoțându-și telefonul din buzunar. „Și nu doar paza.”
În câteva minute, vila s-a umplut de uniforme. Poliție. Asistenți sociali. Un avocat cunoscut, prezent ca invitat, s-a retras discret într-un colț, ca și cum pereții ar fi devenit deodată mult prea apropiați.
Ana a fost ridicată cu grijă. Când medicii i-au văzut vânătăile, au clătinat din cap, neputincioși și triști. Oaspeții au privit în pământ, ca și cum acel parchet lucios ar fi devenit o oglindă rușinoasă. Râsetele s-au stins de tot. Nu mai era nimic de sărbătorit.
A doua zi, presa vuia. Vecinii „cuplului perfect” n-au mai știut nimic, n-au mai văzut nimic. Contracte, firme, bani — totul a început să se destrame, una câte una, ca niște ațe care se rup sub propria greutate. Dosare vechi au ieșit la lumină. Angajați care tăcuseră până atunci au început să vorbească.
Mihai a rămas singur.
Ana a ajuns într-un apartament mic, închiriat de tatăl ei, lângă un parc cu copaci bătrâni. În primele zile a vorbit puțin. Mai mult a dormit. Mânca parcă din obligație. Se uita lung pe fereastră, ca și cum în aerul de afară s-ar fi ascuns un fel de răspuns.
Vasile stătea lângă ea. N-o grăbea. Îi făcea ceai, aburul cald umplând odaia de miros de liniște. Îi spunea povești din copilărie: cum o ținea strâns de mână când mergeau la piață, să nu se piardă în mulțime; cum îi cumpăra covrigi calzi cu ultimii lei, doar ca să-i vadă zâmbetul rotunjindu-se pe buze. Nu cerea nimic. Doar era acolo.
O resto si pe aver rig
