Se ținea bine de bară, încercând să-și păstreze echilibrul la fiecare frână. În jurul ei, oamenii păreau absorbiți de propriile gânduri. Unii priveau în telefoane, alții pe geam, iar câțiva se prefăceau că nu observă aglomerația și oboseala celor din jur.
La una dintre stații, în autobuz a urcat o femeie în vârstă. S-a oprit lângă ușă, a privit în jur și a așteptat câteva clipe, ca și cum spera ca cineva să se ridice. Dar nimeni nu a făcut-o. Fiecare și-a continuat drumul în tăcere, cu privirea coborâtă sau pierdută undeva departe.
Deși sarcina îi făcea statul în picioare tot mai dificil, tânăra s-a ridicat aproape fără să se gândească. I-a făcut femeii un semn blând și a invitat-o să se așeze. Nu a fost un gest spectaculos, nici unul făcut pentru a fi observat. A fost pur și simplu o reacție firească, născută din respect și din dorința de a-i face cuiva drumul mai ușor.
Bătrâna s-a așezat încet, cu grijă, fără să spună prea multe. Totuși, din acel moment, privirea ei a rămas îndreptată spre femeia însărcinată. O privea lung, tăcut, într-un fel greu de înțeles. Nu era o privire rece, dar nici una ușor de citit. Părea să ascundă o emoție adâncă, o amintire sau poate o recunoștință pe care nu știa cum să o exprime.
O resto si pe aver rig
