— Cum o cheamă?
— Mara.
Ani de tăcere și o căutare la 3 dimineața
Noaptea aceea nu aduce somn. La ora trei, Ana deschide Facebook și verifică pagina localului unde lucrează tânăra. Găsește o fotografie de echipă, iar în spate, un zâmbet timid care o lovește direct. Urmează profilul: puține imagini, câteva alături de o femeie în vârstă — probabil mama adoptivă — și o postare cu diploma de la Asistență Medicală. În fața ecranului, Ana plânge: fiica ei a ales o profesie dedicată grijii pentru ceilalți, în timp ce ea a ales, cândva, tăcerea.
Scrie un mesaj, îl șterge, îl rescrie. De zece ori. Apoi, doar două cuvinte care atârnă greu.
„Îmi pare rău.”
Răspunsul vine după aproape o oră, simplu și răscolitor.
„Nu v-am căutat ca să vă stric viața.”
Atunci, Ana înțelege: Mara a venit pregătită pentru respingere. Nu pentru reproșuri, nu pentru explicații, ci pentru distanță. Iar distanța aceasta s-a născut din aceeași frică repetată ani la rând: de lume, de priviri, de schimbare.
Dimineața următoare, dintr-o cutie uitată în dressing, ies la lumină hârtiile vechi ale adopției. Între ele, o adresă. Ana își ia geaca; Radu o privește, înțelegând direcția.
O resto si pe aver rig
