Am ieșit din cameră și le-am adus limonadă. Am vorbit despre școală, despre profesori, despre vacanța care urma. Nimic spectaculos. Dar totul real.
După ce băiatul a plecat, fiica mea s-a așezat lângă mine pe canapea.
— Mamă, a spus încet, tu aveai emoții când erai de vârsta mea?
Am zâmbit.
— Mai multe decât îți pot spune.
Am stat o vreme în tăcere, apoi i-am spus adevărul.
— Azi mi-a fost frică. Pentru că te iubesc și vreau să fii bine.
Nu s-a supărat. M-a îmbrățișat.
— Știu. Dar poți avea încredere în mine.
În seara aceea am adormit mai liniștită decât de mult timp. Am înțeles că rolul meu nu este să mă tem de fiecare ușă închisă, ci să fiu prezentă atunci când ele se deschid.
Câteva săptămâni mai târziu, la serbarea școlii, i-am văzut pe scenă. Emoționați, îmbrăcați simplu, dar curați și îngrijiți. Părinții filmau, bunicii aplaudau, iar eu stăteam în sală cu inima plină.
O resto si pe aver rig
