— Pregătim un moment pentru serbarea de la școală, mi-a spus băiatul, ridicându-se respectuos. Vrem să cântăm o melodie despre familie.
Am încuviințat din cap și m-am așezat pe scaun.
— Pot să ascult?
Au început timid. Vocea fiicei mele tremura ușor de emoție, iar el acompania atent, numărând ritmul în gând. Nu era perfect. Dar era sincer. Și, fără să-mi dau seama, lacrimile mi-au umplut ochii.
Când au terminat, s-a așternut o liniște caldă, plină.
— Cum ți se pare? m-a întrebat ea, cu privirea deschisă, vulnerabilă.
— E foarte frumos, i-am răspuns. Chiar foarte frumos.
Atunci m-a lovit un adevăr simplu, pe care îl înțelesesem prea târziu: copiii cresc. Iar uneori, frica noastră de părinți ne face să vedem pericol acolo unde există doar dorința lor de a fi luați în serios.
O resto si pe aver rig
