Despre copilăria lui.
Despre viața mea.
Despre minciunile care ne-au despărțit.
Tatăl meu a încercat să ne oprească.
A ridicat tonul, a negat, a inventat.
Dar de data asta nu am mai tăcut.
„Mi-ai luat copilul,” i-am spus. „Mi-ai furat 21 de ani din viață.”
Nu a avut ce să mai răspundă.
A plecat în aceeași seară.
Fără scuze.
Fără explicații.
Dar nici nu mai aveam nevoie de ele.
Pentru că, în sfârșit, aveam adevărul.
Și pe el.
Într-o duminică dimineață, stăteam amândoi la masă, cu cafeaua în față.
Lumina intra pe geam, liniștită.
„Știi ceva?” a spus Andrei, zâmbind ușor. „Cred că putem recupera.”
O resto si pe aver rig
