Nu ca soția cuiva.
Ci ca lider.
La prima ședință oficială, Radu era acolo. Îl recunoșteai din felul în care încerca să pară mic, deși, altădată, ocupa fiecare colț al încăperii cu prezența lui.
Stătea la capătul mesei, cu umerii căzuți, privind într-un punct fix. Era o tăcere nouă în el, aceea a omului care nu mai are replică.
Când am intrat, toți s-au ridicat. Scaunele au alunecat pe podea cu un foșnet cald.
Inclusiv el.
„Bună dimineața”, am spus simplu.
Vocea nu mi-a tremurat. M-am așezat, iar mâinile mi-au rămas sigure pe dosarul din fața mea. Nu mai căutam aprobări, nu mai strângeam din umeri cerându-mi scuze pentru cine sunt.
Nu mai eram femeia alungată cu o geantă aruncată la picioare.
Eram mama unui copil dorit, pe care îl ținuserăm în brațe ca pe o lumină nouă.
Eram nepoata unui om care a crezut în mine fără ezitare și mi-a lăsat mijloacele să-mi clădesc drumul.
Eram femeia care înțelesese, în sfârșit, că valoarea ei nu atârnă de pe buzele nimănui.
Au urmat luni în care lucrurile s-au așezat clar. Radu și-a pierdut funcția câteva luni mai târziu. N-a fost un gest de revanșă, n-a fost un joc de putere.
Pur și simplu, performanța lui nu era ce pretindea. Cifrele au vorbit fără ranchiună, fără patimă.
O resto si pe aver rig
