„Nu… nu se poate”, a șoptit el, cu o voce care îi trăda neputința.
M-am uitat la el pentru prima dată fără teamă, fără să îi cer vreun răspuns, fără să mai caut explicații acolo unde nu sunt.
„Ba da”, am spus liniștită. „Se poate.”
Alina a făcut un pas înapoi, ca și cum ar fi realizat, brusc, că povestea în care pășise era mult mai mare decât bârfele de la birou și promisiunile de coridor.
„Cred că ar trebui să plecăm”, a murmurat ea, evitându-mi privirea.
Radu a făcut un pas înainte, încercând să se apropie de pat, ca și cum distanța micșorată l-ar fi putut aduce mai aproape de o realitate suportabilă.
„De ce nu mi-ai spus?” a rostit, iar din vocea lui nu mai rămăsese nicio urmă de autoritate.
În mine s-a așternut o liniște adâncă, așezată, ca o ușă care se închide fără a trânti.
„Pentru că voiam să văd dacă mă iubești fără bani.”
Nu a răspuns.
Nu avea ce.
În aceeași săptămână, avocatul meu a depus actele de divorț. Hârtiile au mers unde trebuiau, fără scene, fără răsturnări teatrale, cu exactitatea rece a lucrurilor inevitabile.
Nu pentru răzbunare.
Ci pentru demnitate.
Mi-am strâns lucrurile și m-am mutat într-o casă nouă, luminoasă, aproape de parc. Fereastra mare dă spre copaci, iar dimineața lumina intră curată, ca o promisiune.
Am angajat o bonă. După ce corpul și inima s-au liniștit, m-am întors la birou.
O resto si pe aver rig
