Liniște.
Nu frică.
Nu rușine.
Liniște.
Am tras încet plicul ascuns în buchet.
Radu s-a încruntat imediat.
— Ioana, ce faci?
Nu i-am răspuns.
Am scos fotografiile și le-am ridicat, ca să le vadă toți.
Prima era făcută în baie, imediat după ce mama mă lovise. Ochiul meu umflat, pielea zgâriată.
În încăpere s-a lăsat tăcerea deplină.
Mama s-a făcut albă la față.
— Ioana… lasă prostiile astea.
Dar eu am continuat.
Am scos foile tipărite cu mesajele ei.
Le-am citit cu voce clară:
„Acoperă bine semnul.”
„Sper că te-ai liniștit.”
„Așa pățești când nu asculți.”
O femeie din primul rând și-a dus mâna la gură.
Unchiul meu s-a ridicat încet de pe scaun.
Radu încerca deja să-mi smulgă foile.
— Termină odată! Te faci de râs!
Atunci l-am privit drept în ochi.
Pentru prima dată după ani, fără pic de teamă.
— Nu eu mă fac de râs.
Îmi tremura vocea, dar nu m-am oprit.
— Când am plâns la telefon și ți-am spus că mama m-a lovit… tu ai apărat-o pe ea.
O resto si pe aver rig
