Pentru o clipă ne-am privit fără să rostim vreun cuvânt.
— Ce e asta? am șoptit.
A lăsat sacoșele jos.
Nu părea vinovat. Părea… obosit.
— Voiam să-ți spun, dar nu știam cum, a început el încet.
S-a așezat pe scaun și și-a trecut mâna prin păr.
— Ții minte incendiul din satul vecin? Familia aceea cu doi copii mici?
Am dat din cap. Mi-am amintit bine. Casa lor ardea aproape în întregime.
— Stau înghesuiți la niște rude. N-au unde să se ducă. Copiii dorm pe saltele pe jos.
Am simțit un gol în stomac.
— Și tu…?
— Vreau să le dau casa. Măcar până se pun pe picioare.
Cuvintele lui au căzut grele, lente.
— De asta ai adus toate astea? am întrebat, arătând spre cutii.
O resto si pe aver rig
