După acea zi, lucrurile au început să se schimbe. Încet, dar sigur. Petrică devenea mai încrezător, mai curios. Deși nu vedea lumea cu ochii, o simțea cu fiecare atingere, cu fiecare sunet. Se ghida după pașii ei, după mirosul ceaiului de tei, după cântecele pe care i le fredona în șoaptă.
Anya, la rândul ei, învăța. În fiecare zi descoperea cât de mult poate iubi, câtă răbdare are, câte resurse ascunse se trezesc când o inimă de mamă bate pentru un copil.
Sătenii au început, treptat, să o privească altfel. Preotul din sat a venit într-o duminică cu o plăcintă caldă și i-a spus:
— Dumnezeu ți-a trimis un suflet. Tu ai răspuns. Asta e o binecuvântare, fată dragă.
Vecina de vis-a-vis, care altădată strâmba din nas, i-a oferit o haină groasă pentru Petrică.
— Am avut-o de la nepoții mei. Acum vă e mai de folos vouă.
Iar într-o seară, când Anya se întorcea cu Petrică de la plimbare, mama ei o aștepta în prag. În mâini avea o pătură groasă, țesută cu margarete, și un borcan cu dulceață de vișine.
— Nu ți-am spus atunci, dar… ai fost curajoasă, Anna. Poate mai curajoasă decât am fost eu vreodată.
Anya nu spuse nimic. Doar o îmbrățișă. Era tot ce trebuia.
O resto si pe aver rig
