Am rămas însărcinată în anii aceia când orice părea posibil și nimic nu părea iremediabil. Sentimentul era copleșitor, dar la fel erau și teama și rușinea. Familia mea a fost speriată, iar eu m-am trezit brusc într-un rol pe care nu-l planificasem: acela de mamă tânără, singură.
Lumea din jur nu a înțeles prea mult. Unii m-au judecat, alții au întors privirea. Vlad a dispărut încet din viața noastră, cu scuze și promisiuni care nu s-au mai concretizat. Eu am rămas cu sarcina, cu deciziile de luat și cu grija pentru viitorul unui copil care urma să vină pe lume.
Am născut un băiat. L-am iubit cu o dragoste pe care nu o știam până atunci — o dragoste construită din nopți nedormite, din temeri, din speranțe mici și mari. I-am dat numele pe care îl iubeam și l-am crescut cum m-am priceput: muncind, plângând, zâmbind, făcând compromisuri pentru ca el să aibă tot ce-i trebuia.
O resto si pe aver rig
