Am rămas însărcinată la 17 ani, într-un moment în care credeam cu toată ființa că iubirea ne-ar putea trece peste orice piedică.
Îl chema Vlad.
Era băiatul acela din liceu după care întorceau capul toate fetele. Nu pentru că ar fi fost cel mai frumos, deși avea un farmec liniștit, cu ochi căprui și un zâmbet cald. Ci pentru că purta în el o siguranță care te făcea să crezi că, dacă stai lângă el, nimic rău nu ți se poate întâmpla.
Pe mine mă cheamă Mara.
Aveam 17 ani, părul prins mereu în coadă, caiete pline de poezii și planuri mari, ca și cum viața ar fi așteptat doar să-mi deschidă ușile. Eu voiam facultate. Vlad visa la București, la un job, la bani, la sprijin pentru familia lui.
Ne întâlneam după ore, în spatele sălii de sport, pe o bancă veche, vopsită prost, cu numele elevilor zgâriate în lemn. Uneori el îmi aducea covrigi calzi, eu îi lăsam foi cu formule de matematică. Când ploua, ne ascundeam sub același hanorac și râdeam ca și cum lumea întreagă ne-ar fi aparținut.
Așa este iubirea la 17 ani.
Nu pune întrebări.
O resto si pe aver rig
