Și undeva, într-un alt oraș, omul acela trăise probabil cu aceeași întrebare.
Dimineața, Luca a venit cu două cafele și s-a așezat în fața mea.
— Ce vrei să fac?
Am rămas puțin pe gânduri.
Apoi am spus sincer:
— Cred că merităm adevărul complet.
Două săptămâni mai târziu, eram într-o cafenea mică din Brașov.
Când a intrat pe ușă, aproape că nu l-am recunoscut. Părul îi încărunțise ușor la tâmple. Dar ochii erau aceiași.
S-a uitat direct la Luca.
Și a început să plângă înainte să spună un cuvânt.
Nu a fost o scenă dramatică. Nimeni n-a alergat. Nimeni n-a țipat.
Doar trei oameni care pierduseră prea mulți ani din cauza unor alegeri și a unor frici mai mari decât ei.
O resto si pe aver rig
