Luca stătea tăcut.
— Cristina spune că după câțiva ani, Vlad a încercat să vă găsească.
Am ridicat ochii imediat.
— Cum adică?
— A venit în București.
Simțeam că mă sufoc.
Cristina îi trimisese lui Luca o fotografie. Era veche, puțin încețoșată. Vlad stătea pe o bancă în fața blocului părinților mei.
Avea în mână un buchet mic de flori.
Data era scrisă pe spate.
Luca nici nu împlinise doi ani atunci.
Mi-au dat lacrimile instant.
— A fost aici…
— Da.
— Dar de ce n-a urcat?
Luca a ezitat.
— Pentru că bunicul i-a spus să plece.
Am rămas nemișcată.
Tata murise cu trei ani în urmă. Nu mai aveam cum să-l întreb nimic.
— Cristina spune că bunicul știa toată povestea. Vlad venise să vorbească cu tine, dar bunicul i-a spus că deja ai refăcut viața ta și că nu vrei să-l mai vezi niciodată.
Am izbucnit:
— Nu e adevărat!
Vocea mi s-a frânt imediat după.
Pentru că îl cunoșteam pe tata. Știam cât de mult mă protejase după tot ce se întâmplase. Și poate că, în mintea lui, făcuse ce credea că era mai bine pentru mine.
Doar că luase o decizie în locul meu.
Luca s-a apropiat încet.
— Mamă…
Am început să plâng. Nu tare. Doar genul acela de plâns care vine după ani întregi în care ai crezut ceva și afli că poate totul a fost diferit.
O resto si pe aver rig
