— E bine?
— Da. Lucrează acolo de mulți ani. Cristina zice că nu și-a făcut altă familie.
Nu știam ce să simt. Furie. Ușurare. Regret. Toate odată, îngrămădite la aceeași masă.
— Știe de tine?
— Nu încă. Cristina a vrut întâi să vorbească cu mine.
În seara aceea aproape că n-am închis un ochi. Am stat la fereastră, răscolind cu privirea întunericul, și m-am întors prin toate camerele tinereții mele. Anii în care l-am urât. Serile în care m-am întrebat de ce nu a venit niciodată.
Și undeva, într-un alt oraș, probabil că și el a trăit cu aceeași întrebare.
Dimineața, Luca a apărut cu două cafele și s-a așezat în fața mea.
— Ce vrei să fac?
Am rămas câteva clipe pe gânduri.
Apoi am spus, cât de limpede am putut:
— Cred că merităm adevărul complet.
Două săptămâni mai târziu, stăteam într-o cafenea mică din Brașov.
Când a intrat pe ușă, aproap…
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
O resto si pe aver rig
