— Nu sunt sigur că înțeleg, a spus el.
— Nu trebuie să înțelegi acum.
M-a privit încă o secundă, apoi m-a sărutat pe creștet și m-a strâns mai aproape.
Nu i-am spus despre profilul fals.
Nu în acea noapte.
Poate că ar fi trebuit să-i mărturisesc. Poate că, într-o zi, aveam să o fac. Dar în acel moment nu voiam să transform gestul lui într-un interogatoriu sau să-l fac să se simtă vinovat pentru metoda aleasă.
Înțelesesem intenția.
Adrian nu intrase pe site pentru a găsi o înlocuitoare. Intrase acolo fiindcă nu mai știa cum să ajungă la mine.
Eu mă ascunsesem atât de adânc în propria frică, încât nu mai auzeam nimic din ceea ce îmi spunea.
El ceruse ajutor.
Adunase sfaturi de la oameni pe care nu-i întâlnise niciodată și le transformase în gesturi mici, oferite zilnic.
În noaptea aceea, pentru prima dată după doi ani, nu m-am mai simțit ca o femeie pe care soțul ei era obligat să o îngrijească.
M-am simțit iubită.
Nu pentru cine fusesem înainte de boală.
Nu pentru fotografia în care purtam rochia galbenă și râdeam fără griji.
Ci pentru omul care eram atunci, cu cicatrici, temeri și zile în care abia reușeam să mă ridic din pat.
O resto si pe aver rig
