În unele dintre ele, Adrian le mulțumea oamenilor pentru sfaturi. În altele, povestea despre progresele mele.
Spunea că într-o zi acceptasem să ies până în parc.
În alta, mă machiasem pentru prima dată după multe luni.
Povestea despre aceste momente ca despre niște victorii uriașe.
Eu abia mi le aminteam.
Pentru mine fuseseră gesturi mărunte, aproape lipsite de importanță. Pentru el reprezentau semne că mă întorceam încet la viață.
Un mesaj m-a făcut să izbucnesc în plâns.
„Mi-e teamă că nu fac suficient”, îi scrisese unei femei. „Uneori o văd privind fotografii vechi și știu că îi este dor de cine era. Aș vrea să înțeleagă că eu nu o iubesc doar pe femeia din acele fotografii. O iubesc și pe cea care este acum.”
În ultimele luni, eu îl privisem cu suspiciune.
Când îmi spunea că sunt frumoasă, credeam că mă minte.
Când mă atingea, presupuneam că o face din milă.
Când își petrecea seara pe telefon, îmi imaginam că se plictisise de mine.
În realitate, își petrecea timpul întrebând străini cum să-mi redea speranța.
Am privit spre ușa dormitorului.
Adrian era încă în sufragerie.
Mi-l imaginam pe canapea, cu ochelarii coborâți ușor pe nas și cu cartea deschisă în poală.
La un moment dat, mi-a trimis un alt mesaj pe profilul fals.
„Îmi pare rău dacă te-am făcut să crezi că sunt aici pentru o relație. Nu vreau să rănesc pe nimeni. Îmi iubesc soția.”
Nu mai puteam continua.
Am închis conversația și am șters profilul fals.
Am rămas câteva minute pe marginea patului, lăsând lacrimile să curgă.
Cu mai puțin de o oră înainte, crezusem că întreaga mea căsnicie se terminase.
Acum înțelegeam că iubirea lui Adrian fusese acolo în fiecare zi, chiar și atunci când eu nu mai fusesem capabilă să o văd.
M-am dus lângă el și i-am spus că face deja totul bine
Am ieșit din dormitor.
Adrian era exact unde îl lăsasem. Stătea pe canapea, cu o carte în mână și cu veioza aprinsă lângă el.
Când m-a văzut, a ridicat privirea.
— Nu poți dormi? m-a întrebat.
Am clătinat ușor din cap.
— Te doare ceva?
— Nu.
Și-a închis cartea imediat.
Așa făcea de fiecare dată când credea că am nevoie de el. Nu ofta, nu se plângea și nu-mi amintea că era obosit.
Doar își făcea loc lângă el.
M-am așezat și mi-am sprijinit capul pe umărul lui.
Adrian și-a trecut brațul în jurul meu.
Pentru câteva secunde, niciunul dintre noi nu a vorbit.
I-am simțit căldura și mi-am amintit toate nopțile în care stătuse lângă patul meu de spital. Toate diminețile în care îmi pregătise medicamentele. Toate momentele în care îmi repetase că nu eram singură.
— Adrian?
— Da?
— Îți mulțumesc.
A întors capul spre mine.
— Pentru ce?
Am zâmbit printre lacrimi.
— Pentru tot.
M-a privit atent, încercând să înțeleagă de ce eram atât de emoționată.
— S-a întâmplat ceva?
Mi-am șters obrazul.
— Nu. Doar că… faci deja totul bine.
A rămas nemișcat.
Pentru o clipă, am crezut că își dăduse seama ce descoperisem.
O resto si pe aver rig
