Iar când directorul a luat microfonul, rumoarea s-a frânt. Nici eu nu m-am mai mișcat. M-am gândit la tata, la duminicile cu clătite, la diminețile în care îmi prindea părul stângaci, la fiecare drum pe holurile aceleiași școli unde și muncise, și unde eu învățasem să merg mai departe, pas cu pas. Tot ce fusese șoaptă în spatele meu s-a risipit pentru o clipă, lăsând loc unei liniști în care mi-am auzit bătăile inimii. În liniștea aceea, m-am agățat din nou de întrebarea lui.
Erau atât de multe lucruri pe care nu le spusesem nimănui, dar pe care el le înțelesese fără să fie nevoie de cuvinte. Poate de aceea, în seara aceea, sub luminile aspre, n-am avut nevoie de altceva decât de rochia mea făcută din cămășile lui și de amintirea întrebării pe care mi-o lăsa ca pe un scut. Și am rămas acolo, cu spatele drept, în așteptarea cuvintelor care tocmai schimbaseră aerul din sală.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
O resto si pe aver rig
