— „Știi ce cred eu despre oamenii care încearcă să se simtă importanți făcându-i pe alții să se simtă mici?”
Întrebarea lui nu era doar o replică. Era ancora mea. Mă ținea departe de rușinea pe care încercau alții să mi-o pună pe umeri. Cu gândul acesta am intrat și în seara balului, purtând rochia cusută din cămășile lui, pentru că voiam să-l simt la un pas de mine, chiar dacă plecase. Râsetele m-au izbit ca o ușă trântită, dar am rămas pe loc, respirând adânc, știind că nu sunt singură.
Iar când directorul a luat microfonul, rumoarea s-a frânt. Nici eu nu m-am mai mișcat. M-am gândit la tata, la duminicile cu clătite, la diminețile în care îmi prindea părul stângaci, la fiecare drum pe holurile aceleiași școli unde și muncise, și unde eu învățasem să merg mai departe, pas cu pas. Tot ce fusese șoaptă în spatele meu s-a risipit pentru o clipă, lăsând loc unei liniști în care mi-am auzit bătăile inimii. În liniștea aceea, m-am agățat din nou de întrebarea lui.
O resto si pe aver rig
