Tata lucra ca om de serviciu la aceeași școală la care învățam și eu. Asta a însemnat să aud, ani la rând, ce credeau unii despre noi. Am simțit privirile aruncate peste umăr și am prins din zbor cuvinte pe care aș fi vrut să nu le aud niciodată. Era ca și cum, de fiecare dată când treceam pe hol, cineva ștergea din mine ceva ce tata încerca să construiască acasă, cu răbdare.
— „Aia e fata omului de serviciu… tatăl ei spală toaletele noastre.”
Nu plângeam niciodată în fața lor. Îmi țineam lacrimile între dinți și înghițeam nodul din gât până ajungeam acasă. Acolo, în liniștea cunoscută a bucătăriei noastre, lăsam totul să curgă. Mă aplecam peste masă, peste manuale, și simțeam cum durerea iese din mine la fel de repede cum intrase prin cuvintele lor.
Tata știa, chiar dacă eu nu spuneam nimic. Avea felul acela de a vedea dincolo de tăcerile mele. Îmi așeza farfuria pe masă, o împingea ușor spre mine, ca și cum mi-ar fi spus fără vorbe că sunt în siguranță. Și, de fiecare dată, mă întreba același lucru, cu un zâmbet cald, dar ferm, care mă ținea întreagă:
O resto si pe aver rig
